Ortodoxia – Puterea Duhului Sfânt

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul: Dreptate și Sfințenie

Conform Scripturii, cel drept este cel care îndeplinește toate poruncile lui Dumnezeu și este plăcut lui Dumnezeu, adică sfântul. Dreptul este cel care este desăvârșit în relațiile sale cu ceilalți. Potrivit Bătrânului Paisie, «dreptatea divină înseamnă a face ceea ce odihnește pe celălalt », adică să preferi să-ți sacrifici voia ta, liniștea, dreptul tău, pentru a ușura suferința și a-l ajuta pe celălalt. «Dreptatea duhovnicească este atunci când omul simte că poverile celorlalți sunt ale lui. Cu cât o persoană este mai înaintată în plan duhovnicesc, cu atât mai puțin își acordă vreun drept sieși. De exemplu, să zicem că urcăm o pantă în compania cuiva cu o geantă pe umăr. Omul duhovnicesc ia și povara celuilalt pentru a-l bucura, dar îi spune cu tact că îl ajută. Întreaga problemă este să ne punem în locul celuilalt, să-l înțelegem. Atunci suntem înrudiți cu Hristos». Cuviosul Paisie sfătuia: « Respingeți toată logica și dreptatea umană, puneți-vă în slujba dreptății divine. Omul monden are multă ignoranță, cât și multe drepturi. Dacă superiorul său se poartă urât cu el, îl va chema în instanță. Călugărului, orice nedreptate i s-ar face, nu are niciun drept, chiar dacă este insultat. Dumnezeu a dorit așa în iconomia Sa, ca să ne slobozească dintr-un păcat, ca să economisim ceva bănuți. Când însă suntem răniți și căutăm să ne cerem drepturile, atunci nu lăsăm nimic în Banca de Economii». El era convins că cine suportă în mod conștient nedreptatea este răsplătit în această viață de Dumnezeu care este drept, atât cu daruri duhovnicești – cât și materiale – proporțional cu starea sa de înduhovnicire. Scria într-o scrisoare (25 februarie 1971): «Am văzut marea dreptate a lui Dumnezeu, care nu are limite, în timpul unui eveniment. Un suflet căruia i s-a făcut rău, slujind în mod gratuit păcătoșilor, a atins un nivel de contemplare spirituală după o lună de greutăți și a trăit în adâncul sufletului său tainele lui Dumnezeu». El vorbea cu înflăcărare despre victimele nedreptăților: « Pentru orfani, pentru bolnavi, pentru bătrâni, pentru toată lumea, există instituții. Pentru cei prigoniți însă, care au suferit nedreptăți, nu există nicio instituție. Toată lumea ia nedreptatea și o aruncă în spinarea celuilalt, pentru că o văd ca pe o povară grea și urâtă. Și totuși pentru cel care a îndurat nedreptatea, ea este atât de dulce, mai mult decât orice altceva! Cele mai frumoase momente pe care le-am trăit au fost cele în care am suferit nedreptăți. Cine îl acceptă pe cel care a suferit nedreptatea, acela Îl primește pe Hristos care pătimește în inima sa. Certurile se declanșează pentru că toată lumea vrea să acapareze mai multe drepturi decât merită. Doar atunci când cineva are multă milostenie în inima sa, el primește nedreptatea și lasă dreptatea în seama celorlalți. Doar Hristos a primit toată nedreptatea luând crucea Sa pentru noi.» Părintele Paisie a fost conștient de această dreptate divină în existența sa. Nu numai că a îndurat de bună voie nedreptatea, dar a avut și delicatețea să se comporte cu finețe, pentru a nu jigni și răni pe cei care-l răniseră. El îi considera pe aceștia drept binefăcători, se ruga pentru ei și le trimitea daruri. Cuviosul Paisie se ținea strâns de dreptatea divină, dar avea grijă să nu „contribuie cu nimic la păcatele celorlalți”. Nu a acceptat nimic care să fie în contradicție cu dreptatea dumnezeiască. Dacă nu conștientizăm dreptatea divină, nu există progrese în viața duhovnicească, iar rugăciunea noastră nu este nici măcar auzită. «Sunt atât de multe rugăciuni care se înalță. Lumea ar fi trebuit să se schimbe. Dar, întrucât nu există alipire sufletească de dreptate, ele nu sunt auzite.» Cititi

Părintele Nil Dorobanțu - „Sfântul desculţ”

Nil Dorobanțu (n. 1 august 1920, Crainici, Mehedinți - d. 27 martie 1977, Crainici, Mehedinți) A fost un ieroschimonah ortodox, stareț, duhovnic, ascet și mistic. Părintele Nil Dorobanțu s-a împotrivit ateismului comunist. A îmbrăcat haina nebuniei pentru Hristos, formă de manifestare puțin cunoscută în spațiul monahal românesc. A fost arestat și închis de mai multe ori, a fost urmărit de Securitate. Unii îl cinstesc ca sfânt, alții îl consideră un rătăcit. A fost caterisit (1957) și alungat din mănăstire, dar a dus viață pustnicească până la sfîrșit. Urmărit, închis, anchetat și maltratat de Securitate, a avut moarte martirică (1977). O jumătate de veac s-a tăcut asupra lui, dar astăzi foștii lui ucenici mărturisesc nenumăratele minuni pe care le-a făcut. Cu fiecare nouă descoperire asupra vieții sale, crește și numărul celor care îl au la mare evlavie.
Aproape patruzeci de ani fusese îngropat în cimitirul bisericii din Crainici (Bala – Mehedinţi). Sau aşa crezuseră. Vărul şi nepoatele care i-au supravieţuit, bătrânii satului care fuseseră la înmormântare şi preotul care l-a prohodit spun, cu mâna pe inimă, că părintele Nil a fost înhumat acolo. Şi niciodată dezgropat până în toamna lui 2015, când nu l-au mai găsit, mormântul era gol.
Ion Dorobanţu, văr cu părintele Nil Dorobanţu: “Nicolae n-a stat mult în sat, că a fost purtat pe la şcoli la oraş de către un unchi de-al lui, generalul Gheorghe Dorobanţu. A făcut Şcoala de Ofiţeri şi a ajuns sublocotenent la Vânători de Munte, dar a ieşit repede din armată, că nu a vrut să-i ucidă pe alţii. Pe urmă a mai absolvit alte două facultăţi, Teologie şi Filosofie, şi a făcut şi câţiva ani la Facultatea de Drept, însă pe aceasta nu a terminat-o. A început şi un doctorat în Teologie, cu părintele Dumitru Stăniloae, neisprăvit şi acela. Ştia douăsprezece limbi străine. Era un geniu. Însă i s-a dedicat cu totul lui Dumnezeu. Şi când s-a călugărit l-a chemat Nechifor, iar mai târziu, când s-a preoţit a luat numele de Nil. De mic era foarte credincios. Nu făcea pe evlaviosul, chiar era. Altfel, vorbea cu toată lumea şi era vesel mereu. Iar când se slujea în biserică, nu lipsea pentru nimic în lume. Era foarte corect şi cuviincios. Nu-mi amintesc să fi făcut vreo trăznaie, aşa cum toţi copii fac. Şi părinţii lui erau credincioşi, dar ca ţăranii, aşa, nu din cale afară. Pe când el, după ce s-a întors sat, răspândea lumină în jurul lui”.
La Crainici, a revenit în 1957, după zece ani de călugărie grea, despre care rudele sale nu ştiau nimic. Fusese caterist şi alungat din viaţa monahală. A stat cam zece ani la mama lui, dar se ascundea şi atunci, la răstimpuri, pentru că îl urmărea Securitatea. Era considerat un duşman al poporului şi urmărit, pentru că avea un cuvânt aprig şi mare influenţă asupra credincioşilor. Unde predica el se aduna lumea puhoi. Mai avea un adăpost într-un grajd, transformase staulul în paraclis şi slujea. Alţi zece ani şi-a făcut culcuş în munţi, prin Cheile Sohodolului. Era un om pătruns de duhul sfânt. Când vorbea de Dumnezeu părea că zboară. Avea cuvânt de foc. Nu mi s-a plâns niciodată despre câte a pătimit, dar se vedea pe chipul lui că suferise mult. A fost de câteva ori arestat şi bătut de Securitate, judecat, eliberat si omorât. A fost de un curaj nebun. Sunt oameni care l-au văzut adeseori în lumină și înălțat de la pământ. Ieroschimonahul Nil Dorobanțu este un om de o vastă cultură teologică. video

Ieromonah Ghelasie Gheorghe - medicina isihastră

Isihasmul este viata de taină a creatiei. Suportul creatiei este actul divin. Ca medicina pornim de la memoria originii de baza. Omul are originea în chipul lui Dumnezeu, dar si în chipul naturii. Medicina se opreste la efectul ultim care este sărăcit, si atât de lipsit tocmai de elementele principale. Păcatului uman este o cădere pe plan trupesc si cu medicina isihastră se obtine suportul trupului, si în special suportul hranei. Viata înseamnă rememorarea permanenta a originii. Omul fiind o fiintă creată nu poate trăi, nu poate avea adevărata sănătate, decât dacă se hrăneste, dacă îsi reactualizează memoriile sacre, memoriile propriei esentialităti care sunt ale sufletului, memoriile proprilor efecte care sunt în corpul său, si memoriile comunicării si relationalului fată de mediu, fată de tot ceea ce există în jur. Complexul medicinei isihastre e destul de complicat si vast, însa se poate concretiza la nivelul hranei sacre, spirituale. Este o hrană a relationalului, a miscarii si numai în ultima instantă putem vorbi de o hrană fizico-chimică pe care medicina obisnuită încearcă să o facă baza vitaluilui. ♦ Medicina Isihastă ↔️ Sacro‑Terapia ➡ Părintele Ghelasie Gheorghe, propune un model de abordare a vieții și sănătății umane prin trezirea sensibilității duhovnicești față de taina existenței. Vindecarea omului pleacă de la constituția omului și a creației, prin conștiință, memorie și limbaj. Tratarea efectelor, nu doar pe plan biologic, ci prin reconectarea experienței umane sub toate aspectele ei la Trupul lui Hristos. Autentica sănătate coincide în ultimă instanță cu împlinirea în iubire. Viaţa este un dar de la Dumnezeu, este o Taină pe care o primim şi în măsura în care ne deschidem acestei Taine participăm la Viaţă. Omenirea a ajuns la un grad dezastruos de desacralizare a Vieţii, de înlăturare a Tainei Vieţii si se distruge. Sacro-Terapia este revenirea la Viaţă din ghearele Morţii. Viata nu este doar un mecanism în care putem interveni după pofte şi situaţii, ci este o Taină Sacră. Terapia bolilor este în primul rând resacralizarea Vieţii, redescoperirea limbajului Sacru al Vieţii, fără de care Viaţa refuză să răspundă. Viaţa, de care depinde sănătatea, este un dialog viu de dăruire, de comunicare prin limbaj spiritual, si numai în ultima instanta, putem vorbi de o hrana fizico-chimica pe care medicina laică încearcă să o facă baza vitaluilui. Limbajul Vieţii este înaintea celui chimic. Moartea şi boala vin prin uitarea memoriilor de limbaj al Vieţii, de aceea trebuie să regăsim miracolul Vieţii. Viaţa veşnică, fără boală, suferinţă şi moarte, este esenţa existenţei. Viaţa poate fi doar aparent omorâtă, dar cu o scânteie poate reînvia miraculos, şi zâmbetul Vieţii va putea răsări ca un soare dătător de Viaţă. Regenerarea Vieţii noastre este în Taina Vieţii pe care ne-a Dăruit-o Dumnezeu. Să folosim miraculosul medicament al însănătoşirii noastre, medicamentul Medicinii Isihaste: să fim sinceri şi cinstiţi cu noi, să ne trezim conştiinţa reală fără vicleşuguri, să fim deschişi la probarea adevărului. Prin căderea din rai, sufletul a orbit, corpul a devenit independent de suflet si a căzut în patimi care nu plac sufletului. Căderea a învrăjbit sufletul şi trupul până la ucidere reciprocă. Sufletul este după chipul Lui Dumnezeu, iar corpul este după chipul sufletului nostru Noi suntem sănătoşi doar dacă ne menţinem în ordinea firească pe care a întipărit-o Dumnezeu în noi, dacă iesim cădem în boală. Boala, sufletească sau trupească, este libertatea împotriva firii noastre, normale. Alegerea bolii este robie, nu Libertate. Sacro-Terapia ➡ primul pas este probarea sănătătii sufleteşti şi trupeşti, fără a ascunde nicio boală, oricât de neînsemnată. Vedem mai întâi în Suflet (Chip al lui Dumnezeu) ce Anormalităţi au apărut. Vedem de câtă iubire şi dăruire mai suntem capabili. Ce doză de ură a început să apară în noi... Cât egoism a început să ne stăpânească? De asemeni, vedem în ce măsură este sănătos corpul în comparaţie cu sufletul, în ce măsură mai avem voinţă spre cele bune. Noi înlocuim iubirea-conştiinţa de suflet cu atracţii egoiste şi materiale. Sănătatea corpului este în sănătatea minţii, simţirii şi funcţiunilor corpului. Sănătatea sufletului este în ordinea sacră a iubirii, dragostei şi dăruirii conştiinţei de suflet. Ura, duşmănia, răzbunarea, uciderea sunt începutul bolilor de suflet. Pofta, satisfacţia, săvârşirea plăcerilor sunt începutul bolilor corporale. Sufletul este Spirit şi Duh, Bucurie-Seninătate-Pace, Iubire-Dragoste-Dăruire, iar Corpul este Plăcere-Dorinţe-Satisfacţii, Dureri-Suferinţe-Chinuri vătămări. Sacro-Terapie înseamnă dublă vindecare, prin Suflet şi prin Corp. Noi avem în fire necesitatea de a ne cunoaşte pe noi înşine şi tot ceea ce este în jurul nostru. Trebuie să fim sinceri căutători ai adevărului. 🔖 Trezirea conştiinţei de suflet este primul pas în Sacro-Terapie. Vindecare a bolilor sufleteşti şi trupeşti, vine prin conştiinţa de suflet şi prin stiinţa de corp. Corpul şi sufletul se Influenţează reciproc, boala unuia afectând pe celălalt. In general uitând de suflet, credem că Medicina este doar a Corpului, care este incompletă. Nu trebuie să uităm de suflet. Să descoperim greşelile de suflet şi de corp care sunt cauza bolilor. Să deosebim binele de rău, sănătatea de boală, normalul de anormal. 🔖 Dumnezeu Creatorul fiind El Însuşi Treime, şi Creaţia Sa este tot Treime. Aşa Creaţia este una, dar în trei moduri de creaţie, ca Îngeri, Natură, Om. Îngerii sunt buni şi demoni. Natura nu este doar planeta noastră, ci tot cosmosul. Noi suntem în legătură cu natura şi îngerii. 🔖 Pornim pe calea vindecării sacre, prin conştientizarea că suntem o creaţie a Lui Dumnezeu, după chipul Său. Trezim conştiinţa şi puterea de a ne ridica din slăbiciunile noastre, ne rusinăm de greselile noatre, devenim demni si ne ridicăm la măreţia Vieţi Dumnezeieşti. Primul leac sacru este Puterea Conştiinţei de Vindecare. Unii o numesc Credinţă. Sufletul are putere prin conştiinţa sa adâncă, iar mintea corpului are voinţă prin această putere a conştiinţei de suflet. Ca să avem voinţa minţii trebuie să avem mai întâi puterea conştiinţei de suflet. Voinţa este un medicament psihic. Medicina isihastră - PDF video

Părintele Daniil de la Rarău

(n. 22 decembrie 1896 , București – d. 17 noiembrie 1962 , în temniță la Aiud), tuns în călugărie la Rarău cu numele de Daniil şi apoi în schima mare cu numele de Agaton. Fusese putred de bogat, avusese sute de hectare de pămant si două blocuri uriase în centrul Bucurestiului, fusese marinar si pilot de performantă, se desfătase cu toate plăcerile lumesti, mare cuceritor de femei, căsătorit de 3 ori, gazetar, amator de petreceri selecte, de călătorii costisitoare prin întreaga lume. Insă, după o viată plină de experiente lumesti, văzându-si goliciunea lumestilor apucături, s-a călugărit. Dispunea de o structură psihică de o forță nemaiîntâlnită, înarmat cu o cultură vastă, beneficiind de un înalt spirit selectiv. După el, creștinul trebuie să știe să fie în viață și leu și vultur și bou și înger. Omul trebuia să însumeze în ființa lui: sfințenia și curățenia îngerului, supunerea și răbdarea boului, înălțimea de gândire a vulturului și puterea de combativitate a leului. Întors dintr-un pelerinaj în Sfântul Munte, a înfiinţat la Mănăstirea Antim din Bucureşti gruparea “Rugul Aprins”, un cerc de intelectuali creştini preocupaţi de rugăciunea inimii. A fost închis pentru Rugăciunea lui Iisus. A trecut prin pușcării ca un meteor. Aprindea inimile și le lăsa lumină. Era veşnic cu rugăciunea şi scria. Mânca si dormea putin. A stat 3 ani sihastru la Râpa lui Coroi în Munţii Sihla pe lângă mănăstirea Sihăstria Neamţului, păstrând jurământul tăcerii, mâncând o dată în săptămână ciuperci crude. La Rarău, mânca de 2 ori în săptămână, doar sâmbăta şi duminica. Vorba îi era blândă, dar hotărâtă. Avea mare evlavie la Sfântul Ioan Bogoslovul, purta cu el mereu şi o veche Icoană a Rugului Aprins. „Rugăciune, rugăciune, rugăciune neîntreruptă”, ăsta era singurul lui îndemn. 🙏🙏🙏

Părintele Constantin Sârbu,

a cărui trup a fost deshumat în octombrie 2023, dupa 48 de ani si miroase divin - minune la mormântul părintelui-martir al închisorilor comuniste. Trupul părintelui Constantin, asezat spre cinstire în capela bisericii Sapientei din Bucuresti, este plin de bună-mireasmă și transmite o stare de liniste si bucurie. Părintele Constantin Sârb a avut o viată cumpănită între suferintă si har. Copil orfan, a fost crescut de o bunică săracă. A fost un student strălucit, dar sărman, a dormit si pe băncile Gării de Nord. A fost preot la Husi unde a construit si un azil de bătrâni şi copii orfani. În calitate de director a reorganizat şcoala după modelul seminarial, cu internat, cantină, bibliotecă, repetitor şi farmacie pentru elevi. Întrucât soţia sa, profesoară şi scriitoare, fusese încadrată profesoară de Limba germană şi franceză la liceul „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti, începând cu data de 1 noiembrie 1938 este transferat de la Huşi la parohia nou înfiinţată Parcul Călăraşi, din cartierul Vergului, fără biserică şi fără casă parohială, într-un cartier muncitoresc şi sărac. Cu multă râvnă a ctitorit una dintre cele mai mari biserici din Bucuresti, Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena - Vergului (Muncii). In 1941 si-a pierdut sotia si a rămas cu 2 fete de crescut, cu terminarea bisericii și cu multe și grele probleme financiare și de familie. Punerea pietrei de temeliei a bisericii s-a săvârşit la 28 iulie 1943 si sfintirea are foc în aprilie 1949. În anul 1947, în timpul foametei din Moldova, a organizat colecte de alimente şi îmbrăcăminte, i-a fost acordată crucea de iconom stavrofor. În 1951, părintele Sârbu a înfiinţat o cantină pentru săraci în subsolul bisericii. In parohie funcţiona şi o bibliotecă de carte religioasă. Toată această prodigioasă activitate pe teren pastoral-misionar evident că nu era bine văzută de către autorităţile statului, astfel încât părintele vine urmărit si arestat în 1954 si condamnat la 8 ani de inchisoare pentru uneltire împotriva ordinii sociale. Din cauza regimului de tortură şi înfometare, părintele avea să se îmbolnăvească. A primit si 2 ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Revenit în Bucuresti bătran, bolnav, fără mijloc de trai, primeste pe 8 aprilie 1964, cea mai săracă parohie, Biserica Sapientei, aflată atunci în ruină. Prin dăruire si puterea rugăciuniii părintele a atras la biserică o multime de oameni. Misionar si duhovnic, nelipsit pe plan social, aplecat spre nevoile oamenilor, va constitui şi o bibliotecă de împrumut, cu multe volume cu caracter religios. Părintele este chemat la Securitate de nenumărate ori, pentru a deveni informator i s-a promis orice parohie dorea, in caz contrat, a fost informat că va fi muritor de foame. Refuză, nu-l impresionează promisiunile, nici amenintările. Cel putin 2 securisti erau prezenti la slujbe, Lumina din biserica Sapientei trebuia stinsă. Securitatea stia că este bolnav si a fost obligat să se interneze la spital pentru operatie, desi nu avea nevoie, chiar dacă avea ulcer. A fost amenintat că dacă refuză o să ajungă la inchisoare. In ziua de 14 octombrie 1975, de Sfânta Parascheva, a slujit ultima Sfantă Liturghie. A fost internat pe 15 octombrie şi operat pe 18, părintele si-a presimtit sfârşitul. A făcut abces abdominal, septicemie. in cateva zile a fost redeschis, si după câteva ore, sufletul părintelui si-a luat zborul spre cele vesnice. Inainte de a muri, a fost împărtăşit de părintele Ilarion Argatu de la mănăstirea Antim, care a văzut în jurul capului părintelui Sârbu o aureolă aurie. În ziua de 23 octombrie1975, ora 15, părintele Constatin Sârbu a părăsit această lume. Înzestrat cu o inteligenţă sclipitoare, dublată de bun-simţ și înţelepciune, părintele a fost o călăuză prin care vorbea Duhul Sfânt, un vas ales al lui Dumnezeu. Credinciosii se roagă si dau slavă lui Dumnezeu!
Cartea “Lacrimă şi har” zugrăveşte chipul aureolat de sfinţenie al Părintelui Martir Constantin Sârbu. Viaţa lui a fost o jertfă neîncetată pentru Dumnezeu şi semeni.
- “Niciodată nu veți avea pace și liniște sufletească dacă nu veți iubi și ierta ca Hristos. Noi nu știm să iertam. Tu, care vii la biserică - eu pentru tine vorbesc - tu, care știi că Dumnezeu vrea pace, tu prin tăcere să dezarmezi pe cel care a pornit cearta, căci din dușman poți să ți-l faci prieten. Această comportare arată diferența dintre tine, care intri cu folos în biserică și cel ce nu vine sau vine numai cu trupul."
- "Oricât de mare îți pare fericirea pe care ai putea să ți-o cumperi prin vânzarea binefăcătorului tău, nu o dori."
- "Nu uitaţi că rugăciunea e totul şi că rugăciunea în biserică este şi mai importantă."
- "Sufletele curate sunt gata să-şi recunoască şi vinovăţii pe care nu le au."
- “Nici lumânarea si nici pomelnicul nu te mântuie, ci credinta, rugăciunea si fapta bună... A te ruga este mai greu, trebuie să te interiorizezi, să depui un efort... Nu am nevoie să cumpărati lumânări pentru a obtine bani, lumânarea nu se roagă, este doar simbolul jertfei, al luminii. Desigur, nu trebuie să renuntăm la niste practici ale Bisericii, nu stricăm traditia, dar a intrat în obisnuinta unora să cumpere un mănunchi de lumânări, să le aprindă si apoi să plece. Asta este o conceptie si o practică gresită. Nu trebuie să ne bizuim pe lumânare... Când sunteti în biserică, să fiti si cu sufletul, nu numai cu trupul. Să nu dati voie gândului să plece în alte părti, ci să se adâncească în rugăciune... Biserica să fie a linistii, a tăcerii si a rugăciunii.”