În fiecare an, la 30 noiembrie, Biserica face pomenirea Sfântului Apostol Andrei. Este numit si „Cel întâi chemat”, întrucât a răspuns primul chemării lui Hristos la apostolat. Sfântul Andrei a avut un sfârsit de mucenic, fiind răstignit, la Patras (Grecia), lânga Corint, cu capul în jos, pe o cruce în forma de X, căreia i s-a spus "Crucea Sfântului Andrei". Biserica Sfântul Andrei din Patras este una dintre cele mai mari biserici din Balcani. In interiorul bisericii, pelerinii se pot închina la Sfintelor Moaște ale Sfântului Andrei (capul sfântului; fruntea sfântului se păstrează, cu mare evlavie, în Schitul Sfântul Apostol Andrei, din Sfântul Munte Athos, iar restul capului se află păstrat, în mare cinste, la Patras), cât și unei bucăți din crucea în formă de X, pe care acesta a fost răstignit. Peștera din Dobrogea în care se crede că a viețuit Sfântul Apostol Andrei, cât timp a propovăduit pe teritoriul românesc, se află la aproximativ 4 km sud-est de localitatea Ion Corvin, județul Constanța. În actuala bisericuță din peșteră, într-o nișă, se afla un fel de pat, scobit inițial în piatră, despre care tradiția spune că pe el se odihnea apostolul Andrei.

✝) Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României

Sfântul Apostol Andrei este cel care a adus creştinismul pe meleagurile românesti, fiind considerat patronul spiritual al românilor şi ocrotitorul României. Sfântul Apostol Andrei s-a născut în Betsaida, localitate aflată pe malul lacului Ghenizaret din Galileea. Era frate cu Simon şi fiul lui Iona, pescar din Betsaida Galileei. Inițial a fost ucenicul Sfântului Ioan Botezătorul, de la care aude că Hristos este Mesia Cel așteptat. Devine ucenic al lui Iisus Hristos, chemând și pe fratele său, Simon, care va deveni Apostolul Petru. Cei doi au renunțat la îndeletnicirea de pescari, i-au urmat lui Hristos și, după Învierea Domnului, au devenit „pescari de oameni”, adică apostoli. După Înălţarea Domnului, sorţii au decis ca Andrei să propovăduiască în Bitinia, Tracia, Macedonia şi Sciţia Minor (Dacia Pontică, Dobrogea de astăzi, în cetăţile Tomis, Callatis, Histria), apoi Bizanţ şi Grecia. De aceea este cunoscut drept „apostolul românilor”. A fost martirizat, la 30 noiembrie, anul 60, în cetatea Patras (Grecia), în timpul domniei Împăratului Nero, fiind răstignit cu capul în jos pe o cruce în formă de X, care de atunci este numită "Crucea Sfântului Andrei". Moaştele sale au fost duse la Constantinopol în anul 350. În anul 850, împăratul Vasile I Macedoneanul a redat locuitorilor din Patras capul sfântului apostol. În urma celei de-a patra cruciade, moaştele Sfântului Andrei au ajuns la Amalfi, în Italia, apoi, în 1462, ele au fost duse la Roma. În anul 1964, capul Sfântului Andrei a fost înapoiat locuitorilor din Patras. În anul 1995, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române l-a declarat sfânt cu cruce roşie, fiind cinstit în toată Patriarhia română, iar în 1997, Sf. Andrei a fost numit Ocrotitor al României. În anul 2012, 30 noiembrie a devenit Zi de Sărbătoare Legală. Sfântul Andrei este ocrotitorul României, al Rusiei, al Greciei și al Scoţiei (care are un X pe steag). Aproape 700.000 de români poartă numele Sfântului Apostol Andrei.
Mănăstirea „Peștera Sfântului Apostol Andrei” → conform scrierilor teologice şi istorice, Sf. Ap. Andrei a ajuns pe pământul dobrogean în jurul anului 60 d. Hr. şi s-a oprit cu ucenicii săi aici, unde a găsit trei preoţi păgâni care slujeau în peşteră, geţi de neam, cunoscuţi sub numele Innal, Rimmal şi Pinnal. Peștera este situată în Dealul Urluiului, la 4 km de localitatea Ion Corvin și aproximativ 80 de kilometri de Constanța. Conform tradiției, aici s-a adăpostit Sfântul Apostol Andrei, fiind considerată primul lăcaş de cult de pe teritoriul ţării noastre şi poarta de pătrundere a creştinismului pe teritoriul României. I-a botezat pe oameni în apa unuia din izvoarele care curge lângă peşteră (pârâul Cuzgun), după care au fost hirotoniţi si preoţi creştini. Izvoarele se văd şi astăzi, iar localnicii şi pelerinii le consideră izvoarele cu apa cea mai bună din tot cuprinsul Dobrogei. Acest loc de rugăciune şi vieţuire duhovnicească a devenit o adevărată vatră monahală. Pădurea care adăpostea sihăstria s-a numit în popor sfântă, iar valea din împrejurimi Valea Călugărilor. În primăvara anului 1943, peştera şi izvoarele au fost redescoperite de preotul Constantin Lembrău, împreună cu Jean Dinu, teolog şi jurist cu studii la Sorbona. În acelaşi an s-au început lucrările de amenajare a peşterii şi a incintei. La intrarea în peşteră s-a ridicat o faţadă din zid de piatră tencuită în exterior, iar în faţa peşterii s-a amenajat un platou pentru slujbe. La 30 iulie 1944, Episcopul Chesarie Păunescu a sfinţit locul, redându-l cultului, redevenind loc de închinare şi de rugăciune, aşa cum a fost în decursul vremurilor. Greutăţile războiului au dus însă, încetul cu încetul, la uitarea peşterii şi la intrarea ei în ruină. Starea ei de degradare s-a accentuat odată cu desfiinţarea forţată a Episcopiei de Constanţa, în anul 1948, şi transferarea Episcopului Chesarie şi a administraţiei eparhiale la Galaţi. Abia în cursul anilor 1986-1989, prin grija arhiereului Lucian Florea, pe atunci vicar episcopal la Galaţi, au fost curăţate intrarea şi interiorul peşterii. Turla de piatră a fost înălţată până la 1 m deasupra pământului, ca să nu intre în peşteră apa ce se scurgea de pe deal. În vara anului 1990, doi vieţuitori de la mănăstirea Sihăstria, ieromonahul Victor Ghindăoanu şi monahul Nicodim Dincă, care era de fel din partea locului, din satul Zorile, au sosit în Dobrogea cu gândul de a reface vechea vatră monahală. S-au ridicat chilii, un paraclis, iar la 17 octombrie 1993 s-a pus piatra de temelie a bisericii mari. Tot atunci s-a turnat fundaţia noului paraclis. În primăvara anului 1994, Arhiepiscopia Tomisului a hotărât ca Sf. Andrei să fie socotit ocrotitorul Dobrogei. Între 1998-2002 au fost executate lucrările de construcţie la biserica mare, o adevărată catedrală împodobită la exterior cu mozaicuri impresionante şi la interior pardosită cu marmură, iar în anul 2006, biserica a fost sfinţită de către IPS Teodosie Petrescu. În acest sfânt lăcaş se păstrează o părticică din moaştele Sfântului Apostol Andrei, adusă din Grecia. La sfârşitul lunii noiembrie, sute de pelerini merg la Mănăstirea „Peştera Sfântului Apostol Andrei” si se închină cu evlavie la altarul din peştera în care se spune că ar fi trăit Sfântul Andrei, la icoana făcătoare de minuni, la crucea în formă de X în interiorul căreia se găseşte o părticică dintr-un deget al Apostolului. Oamenii din zonă mai vorbesc şi despre puterea miraculoasă a izvorului cu apă tămăduitoare, despre care se crede că a apărut după ce Sfântul Apostol Andrei a lovit cu toiagul în pământ. Cea mai mare încercare pe care Sf. Andrei a întâmpinat-o, a fost în noaptea în care Mântuitorul a fost întemniţat. Atunci, toţi ucenicii Săi au fost în pericolul de a se lepăda de Hristos. Andrei a rămas neclintit în credinţa lui, spre deosebire de Petru care, până la venirea zorilor, s-a lepădat de trei ori de Hristos.
Sf. Apostolul Andrei a primit de la Dumnezeu puterea de a vindeca bolile, de a alunga demonii şi de a dezlega oamenii de păcate.

Crucea Sfântului Apostol Andrei este păstrată, cu mare cinste, alături de Capul Sfântului în Catedrala Sfântul Apostol Andrei din orașul grecesc Patras. După Sfântului Ioan Botezătorul, Sfântului Andrei este primul om care îl mărturisește pe Iisus ca Mântuitor. Sfântul Andrei a propovăduit Evanghelia și pe pământurile ocupate de daco-geți, între Dunăre și Marea Neagră, dar și peste Prut, în nordul Mării Negre. Pentru că dacilor li se spunea lupi în grecește, dar și pentru legătura lor mistică cu lupul (capul de lup era steagul lor), Sfântului Andrei i s-a mai spus Apostolul Lupilor.
Se crede că după martiriul Sfântului Andrei, Crucea a rămas în Patras până în secolul al XIII-lea. În acea perioadă au fost sustrase din Grecia numeroase Sfinte Moaște și odoare, și expuse în bisericile din apus. Printre acestea, s-a numărat și Crucea Sfântului Andrei. În jurul anului 1250, Crucea Sfântului Andrei era așezată în Mănăstirea Sfântul Victor din Marsilia. În timpul Revoluției Franceze din anul 1789, aceasta a fost aruncată în foc, dar recuperată parțial de un preot romano-catolic. Pe 18 ianuarie 1980, Crucea Sfântului Andrei a fost înapoiată Bisericii Ortodoxe, iar în ziua următoare a fost dusă și așezată în Catedrala din Patras. Cercetările care s-au efectuat ulterior asupra crucii au confirmat mențiunile Sfântului Ipolit Romanul și ale istoricului Ștefan Thomopoulos, care arătau că aceasta este din lemn de măslin, datat în secolul I după Hristos. În anul 2013, Crucea Sfântului Andrei a fost purtată în procesiune prin mai multe orașe din Rusia cu ocazia evenimentelor ce au marcat împlinirea a 1025 de ani de la încreștinarea Rusiei. (Sursa: doxologia.ro)

Rugăciunea Sfântului Andrei,Cel Dintâi Chemat: Doamne Dumnezeul nostru,nu întoarce dumnezeiasca Ta faţă de la noi cei păcătoşi,ca să nu vină asupra-ne mânia cea groaznică şi înfricoşătoare a durerilor, care este rodul păcatelor noastre pe care în toată ziua cu nesocotinţă în chip nenumărat le săvârşim. Tu eşti izvorul vieţii şi al milostivirii;nu ne lăsa,Doamne. Pentru rugăciunile Apostolului Tău Andrei, dăruieşte-ne nouă sănătate şi viaţă ferită de toată răutatea. Pentru pomenirea lui cea de azi, ne întăreşte cu darul Tău cel stăpânitor, ca din adâncul inimilor noastre cu bucurie să lăudăm prăznuirea lui şi să slăvim preasfânt Numele Tău, în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Mucenic Dasie de la Durostorum a fost soldat în armata romană în secolele III-IV . El și-a mărturisit public credința în Hristos, a fost arestat si condamnat la moarte, fiind martirizat în cetatea Axiopolis (Cernavoda), împreună cu alti doi martiri. Saturnaliile erau o sărbătoare păgână foarte renumită în Imperiul Roman în care, timp de o săptămână, aveau loc multe spectacole publice (lupte, gladiatori, circ, curse), se dansa fără rusine si se desfrâna. Avea loc si un ritual special, se tragea la sorti un soldat, care era desemnat "rege al Saturnaliilor" si care vreme de treizeci de zile, putea săvârsi orice exces si desfrânare, chiar în public, spre amuzamentul multimii. Ĩn data de 17 noiembrie 304, "rege" al sărbătorii păgâne a fost ales soldatul roman Dasie. El refuză si mărturiseste în fata dregătorului: „Eu ti-am spus si îti spun că sunt crestin si nu slujesc împăratului pământesc, ci Împăratului celui ceresc si primesc darul Lui, trăiesc din harul Lui si mă îmbogătesc din negrăita Lui iubire de oameni. Eu mărturisesc că sunt crestin, precum am arătat adeseori, si nu mă supun nimănui altuia decât Unuia, curatului si vesnicului Dumnezeu, Tatăl, Fiul si Sfântul Duh, cel în trei nume si fete, dar de o singură fiintă. Iată, pentru a treia oară mărturisesc cu glasul credinta în Sfânta Treime pentru că, întărit fiind printr-Ĩnsa, biruiesc si nimicesc îndată nebunia diavolului." După multe chinuri, Sfântului Mucenic Dasie i s-a tăiat cinstitul cap, în ziua de 20 noiembrie 304. Sfintele moaşte ale fericitului mucenic al lui Hristos au fost păstrate la Durostorum până în anul 579, după care, pentru a fi păzite de năvălirea avarilor, au fost duse si asezate cu mare cinste în Biserica Sfântului Chiriac din Ancona (Italia), apoi în Biserica Sfinții Pellegrino și Tereza. Pe racla sfântului este inscriptia greaca: „Aici zace Sfântul martir Dasios, adus din Durostor." In anul 2003, o parte din moastele Sfântului Dasie au fost duse in Silistra, Bulgaria. La data de 6 iulie 2006 o părticică din moaştele acestui sfânt martir au fost dăruite Mănăstirii Sf. Ioan Botezătorul – Lipniţa (jud. Constanţa). Numele de „Dasius” dovedeşte originea sa geto-dacică şi înseamnă „miel”. Ceea ce s-a întâmplat a fost menit să trezească inimile amortite, dovedindu-le creştinilor cât de potrivnică era acea sărbătoare lui Dumnezeu şi arătându-le că nu pot sluji la doi domni, ci trebuie să se hotărască să meargă pe calea Evangheliei fără a face astfel de compromisuri tradiţiilor păgâne.

Dumnezeu este IUBIRE

♦ Sfântul Nectarie în „Cunoaşte-te pe tine însuţi" - Cunoaşterea de sine este îndatorirea primordială a omului; el este dator, înainte de toate, să se cunoască pe sine. Lipsit de cunoaşterea de sine, gândurile lui se află în rătăcire, fiind prizonier al feluritelor patimi, stăpânit de aprige pofte, preocupat de multe şi zadarnice lucruri, cu o viaţă neliniştită, dezordonată şi plină de griji, greşind în toate; se poticneşte pe calea vieţii, clătinându-se la fiecare pas, se împiedică, cade şi este strivit. Se adapă cu băutura tristeţii şi a amărăciunii, îşi umple inima de durere, ducând o viaţă cu neputinţă de îndurat. Omul nu poate ajunge la cunoasterea lui Dumnezeu dacă mai înainte nu a dobândit cunoasterea sinelui. Chipul credinciosului este frumos, frumusetea lui atrage, seninătatea de pe fata lui exprimă pacea sufletului, bunatatea de pe fata mărturiseste netulburarea constiintei sale. Iubirea este buna dispozitie a sufletului. Cel ce a primit dragostea dumnezeiască priveste dincolo de bogatie, de slava si cinstirile lumesti, nu consideră boala trupească o nenorocire, nici sărăcia nefericire. Iubirea este bunul cel mai pretios. Ea înseamnă ocrotire si adeverire prin fapte, ajutor pentru săraci si bolnavi.
♦ Să înlocuim vuietul cel rău cu liniştea cea bună şi vorba multă cu starea de adevărată rugăciune. Educația creștină ne ajută a dezvolta o viziune ortodoxă asupra întregii vieți, ne ajută să supraviețuim cu credința intactă. Viețuind în lume, nu ne putem sustrage totuși influențelor ei nefaste. Anumite curente populare, anticulturale sunt expresia „omului revoltat”, narcisist, dizarmonic, care cu greu dobândeste blândețea, smerenia, dragostea jertfelnică, răbdarea. Adevărata Ortodoxie implică un contactul permanent cu sursele hranei spirituale creștine în toate aspectele vieții noastre. Atitudinea noastră nu trebuie să fie centrată pe noi înșine, ci să se extindă cu dragoste și înțelegere creștină asupra celor di jur. Eschivarea de la a ajuta pe cel aflat în necaz se numeste lipsă de compasiune. Chiar dacă motivul este autoapărarea, inoportunitatea, indiferenta, nu are nici sens un comportament egoist. Când stai la dispozitia oamenilor, demonstrezi dragostea ta pentru Dumnezeu si semenii tăi, etica creştină este esenţialmente o etică a iubirii. În accepţiunea creştină nu trebuie să fie dusmănie, Dumnezeu a lăsat cinstea și bunăvoința pe pământ. Mintea o avem pentru a gândi, lumină ochilor o avem pentru a vedea frumusetea creată de Dumnezeu, frumusete pe care ar trebui s-o păstrăm pentru că ne deschide ochii și spre o altă lumină: lumina valorilor duhovnicești, lumina facerii de bine, lumina dragostei atotcuprinzătoare. Mărturisirea adevărului este o datorie creștină imperativă. Să fim conștienți de valoarea vieții, ca dar al lui Dumnezeu și să nu irosim timpul, să trăim cu inteligentă propriile noastre vieți. Înțelepciunea inimii este mai importantă decât inteligența din jurul nostru. Fără cultura inimii, totul este lipsit de valoare.
♦ Păstorul nu trebuie să asume un comportament autoritar si să astepte ca toți să-i cadă la picioare, nu trebuie să considere biserica, regatul său. Dăruirea pentru semenii nostri este o capacitate jertfelnică, dar nu trebuie să invocăm doar o dragoste teoretica, doar prin cuvinte, rămanând indiferenti la nevoile si suferintele celor de lângă noi. Dragostea adevărata nu este posibilă fără smerenie, fără blândete, presupune interioritate si empatie pentru a purta la o autenticitate a iubirii crestine. Restul este doar umbră! Aroganţa, necinstea, defăimarea, egoismul nu au onorat şi nu vor onora niciodată pe nimeni. Păcatul poate să fie distrus de puterea iubirii. Faptelor noastre face ca viaţa să fie frumoasă si demnă! Un om special îl recunoști după suflet, el pune sentiment si iubire în dăruire. Un zâmbet poate alunga tristețea, o îmbrățișare dă curaj, atentia si iubirea alungă nepăsarea, durerea de astăzi devine forta de mâine, suferinta apropie de Dumnezeu. Ne mântuim în comunitate, în Biserica lui Hristos unde auzim Cuvântul lui Dumnezeu si învățătura de credință. Avem nevoie de preoti care să ne ajute a privi în sus, cu ochii îndreptați spre eternitate și spre scopurile Domnului!
♦ Dreptatea dumnezeiască poate să înfrângă nedreptatea omenească, dar inimile trebuie să fie curate, gândurile nevinovate, sufletele pure, cuvintele folositoare, sfinţenia desăvârşită.
♦ Doar credinta ne mai poate ajuta ca libertatea să devină izvorul fiinţei noastre, plânsul să devină bucurie, iubirea să devină forță, viața să devină o mărturie care apără valorile adevărate.
♦ Sfânta Liturghie si împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, sunt medicamentele de care avem nevoie pentru ca Harul Divin să ne ajute a iesi din neputință si pentru ca, în inimile noastre, să se sălașluiască Lumina Invierii.
♦ Prin credinta lor reusesc să transmită arderea inimii, lumina și căldura bucuriei.
♦ Avem nevoie de sprijin duhovnicesc. Preotul trebuie să-i conducă pe credincioşi la mântuire, punând mai presus de interesele personale, nevoile acestora. Trebuie să constientizeze importanţa misiunii sale pentru că este un slujitor al lui Dumnezeu. Pentru a da sens vieţii oamenilor, pentru a-i călăuzi spre ţinta cea adevărată, spre Dumnezeu si mântuire, trebuie pus accentul pe desfăsurarea activitătii pastorale cu responsabilitate. Pastorația preotului nu constă în dominație și autoritate, poticniri și vicii, ci în slujire umană responsabiă și jertfă. Ea cere tact, echilibru si cuvinte înțelepte. Slujirea preotească făcută cu responsabilitate, are nevoie, în primul rând, de o disciplină interioară. Esenţa preoţiei stă în iubirea de Dumnezeu şi zelul apostolic de dăruire şi jertfire pentru semeni. În zilele noastre, valorile fundamentale sunt supuse unui atac masiv al ideologiei secularismului. Sub stindardul drepturilor omului se face propaganda crestinofobiei, avorturilor, eutanasiei,... dreptul la moarte devine mai important ca dreptul la viată. Încotro goneste societatea fără repere si frâne duhovnicesti? Sufletul este purtătorul scânteii divine, iar cuvântul îl deosebeste pe om de animale, deci stricăciunea sufletului si spurcarea cuvântului este un mare păcat. Patima distrugerii este o deformare psihică. Rationalitatea abstractă, speculativă, lipsită de dovezi empirice convingătoare, poate provoca dureri care spintecă suflet. Actul autodistrugerii este un simptom de criză interioară foarte gravă si un strigăt al inimii sfâsiate, care arată că adevărata fericire si sensul vietii au fost pierdute.
♦ Iubirea lui Dumnezeu ne transformă viata. Iubirea elimină sentimentul de singurătate și de amărăciune. Inima nu e vie dacă pulsează numai sânge, ci are nevoie și de dragoste. Dumnezeu îngăduie să fim răniti pentru că rănile sunt găuri prin care intră lumina. Dacă sunt prăpastii între oameni, nu e eficient să fie ridicate garduri, ci trebuie să fie construite poduri! Să ne străduim să împrășim lumina. Dumnezeu nu alege oamenii desăvârșiți, ci îi desăvârșește pe cei aleși. Iertarea înseamnă pace şi armonie, dar produce si modificari la nivel genetic (ADN-ului), șterge programului patologic de boală. Prin Iertare se instalează în corp un echilibru energetic care poate să vindece o boală gravă.
♦ Osândirea aproapelui este izvorul pierzării. Este păcat greu a osândi, a defăima și a necinsti pe aproapele. Se întâmplă de greșește cineva, dar are si fapte bune si Dumnezeu îl iartă, iar tu îl osândești și-ți pierzi sufletul. Dar oare știi tu câte lacrimi a vărsat el înaintea lui Dumnezeu pentru acea greșeală? Tu îi știi păcatul, dar pocăința nu i-o știi. Defăimarea este când nu numai osândești pe altul, ci te și scârbești de el și-l urăști ca pe un spurcat. Iar aceasta este mult mai rea decât osânda. Uneori nu ne oprim numai la stricăciunea noastră, ci întâlnim și pe alt frate și-l smintim, povestindu-i și lui îl stricăm și pe acela, vărsând și în inima lui otravă, netemându-ne de cel cea zis: „Vai de cel ce adapă pe fratele său cu apă tulbure!". De am avea dragoste, am trece cu vederea toate marile greșeli ale fratelui nostru, dragostea acoperă mulțime de păcate, dragostea nu socotește răutate, toate le suferă. Oamenii şi-au pierdut capacitatea de a vedea magia vieţii. Cine face rău se află într-o stare teribilă de confuzie, de frustrare, de durere interioară. Să nu ne focalizăm asupra banilor, pierzând valorile, iubirea si relatiile. Bârfa iroseste un timp pretios. Neîntelegerile în biserică ar trebui să se bazeze pe sfânta scriptură si adevăruri de credintă. Sf. Nectarie: „ Mintea tulburată cugetă fătarnic si scorneste minciuni, pentru a se împotrivi adevărului; numeste lumina întuneric si întunericul, lumină, dreptatea, nedreptate si nedreptatea, dreptate pentru a-l nedreptătii pe aproapele său". Calomnia constă într-o acuză mincinoasă, fiind defăimare si vorbire de rău. Nu este întelept nici a pleca urechea la calomnii si nici a le răspândi. Maxim Mărturisitorul spune: „Să te gândesti la calomniatori si la cei care împrăstie zvonuri nu ca la niste binevoitori, ci să te îndepărtezi de ei ca de niste serpi ucigători". Sfântul Ioan Gură de Aur zice despre cei ce calomniază: „Cel care îl calomniază pe aproapele se aseamănă celui care se hrăneste din însăsi carnea fratelui său, pentru că i-a mâncat mai întâi renumele si apoi i-a provocat prin cuvânt nenumărate alte rele". Ocara este vorbirea de rău, injurie si clevetire. Cel ce ocăraste este meschin, înclinat spre mustrare, insulte si învinuiri; are o inimă necurată. Duhul îi este pervertit, iar sufletul ticălos. Clevetirea este învinovătirea, vorbirea de rău, în lipsa ceiluilalt, cu scopul de a defăima, chiar dacă lucrurile sunt adevărate. Clevetitorul ia cinstea omului, asa cum ucigasul îi ia viata; ambii sunt în aceeasi măsura ucigasi de oameni. Învinuirea pe nedrept este o acuză mincinoasă, iar cel care învinuieste pe nedrept este un mincinos. Fără îndoială că diavolul este cel care a inventat calomnia. Limba calomniatorului este asemenea veninului de scorpion. Părintele Nicula: „Biserica e făcătoare de pace si un preot care-si pierde aceasta calitate, nu este preotul lui Hristos. Este preotul unor interese oscure, înguste, al unor interese care nu vizează Împărătia Cerurilor". Turma lui Hristos se păstoreste cu blândete. Sfânta Scriptură: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Matei 7, 1)" Domnul Iisus ne îndeamnă să ne iubim vrăjmaşii şi să le facem bine celor ce ne urăsc. A judeca înseamnă a discerne, a deosebi lucrurile bune de ce rele. Să fim atenţi, cu ce judecată judecăm şi cu ce măsură, măsurăm, ca să nu fim asemănaţi cu făţarnicii care nu-şi vedeau bârna din ochiul lor dar se grăbeau să dea sentinţe. Fiecare din noi va da socoteală înaintea lui Dumnezeu, care ne va judeca potrivit cu adevărul şi va da fiecăruia după faptele lui, viaţă sau pierzare.
Bârfa si mai ales defăimarea pe nedrept, au un caracter denigrator, care ţinteşte la discreditarea omului. Intâmplarea următoare demonstrează că, nu se mai poate face nimic după ce a fost distrusă cinstea unei persoane.
♦ „Se spune că un preot de exceptie slujea într-o parohie în care trăia în bună întelegere cu enoriasii săi. În acea localitate de unde trăia preotul s-a făcut un grup care i-a cerut preotului să facă un lucru ilegal. Fiindcă preotul a refuzat grupul cu pricina a plătit o prostituată care să spună lumii din acel tinut că a făcut cele mai nerusinate lucruri cu preotul. Vestea a ajuns si la urechile episcopului. Preotul s-a dus la episcop si si-a dovedit nevinovătia sa. Totusi preotul a fost profund marcat de ceea ce i s-a întâmplat si la scurt timp a căzut bolnav la pat. Când au auzit că preotul este bolnav la pat calomniatorii au venit la el. Preotul i-a primit.
- Părinte am venit la sfintia ta fiindcă voim să ne iertati, a început unul dintre calomiantori.
- Dumnezeu iartă si eu vă iert.
- Părinte să stiti că noi nu am voit să vă facem rău dar nu am avut de ales.
- De ce să nu aveti de ales?
- Fiindcă ne-ati refuzat cererea să faci lucruri ilegale.
- Cum să nu vă refuz? Sunt preot. Nu pot să fac lucruri ilegale.
- Dar nu am stiut că o să vă afecteze atât de mult părinte.
- Fiilor eu vă iert dar să stiti că bunul meu nume este pierdut pentru totdeauna.
- Cum să fie pierdut pentru totdeauna părinte?
- Voi ati răspândit zvonuri despre mine că sunt desfrânat. Voi stiti ce repede se răspândesc zvonurile în ziua de azi?
- Părinte să ne spuneti ce să facem ca să remediem situatia si noi vom face întocmai.
- Nu se mai poate face nimic.
- Cum să nu se poată facă nimic?
- Bine, uite ca să vă demonstrez că nu se mai poate face nimic, luati perina aceasta suiti-vă în turnul cel mai înalt al orasului si aruncati fulgii din ea în jos.
- Bine părinte, asa o să facem.
Calomniatorii au plecat si au făcut ce le-a spus preotul. Pe drum unul i-a spus altuia:
- Eu cred că preotul îsi pierde mintile.
- De ce?
- Ce cerere este aceasta să mergem să aruncăm fulgii dintr-o perină de pe cel mai înalt turn din oras?
- Hai să facem ce zice el, i-am făcut mult rău.
Au făcut ce le-a spus preotul si au putut vedea fulgii din perină cum s-au răspândit prin oraș. Apoi s-au întors la preot.
- Acum mergeti si adunati fulgii, le-a spus preotul.
- Asta nu se mai poate face părinte fiindcă s-au răspândit în tot orasul.
- Vedeti, la fel nu se mai poate ca să îmi restabiliti mie bunul nume și cinstea fiindcă bârfa s-a răspândit cu mult mai mult decât puteti voi să o adunati."

♦ Prin iubire pură, devenim fiinţe măreţe şi sublime. Vindecarea nu se produce neapărat din cauza unei schimbări a stării de spirit, cât datorită faptului că-i permitem spiritului să strălucească. In suflet este sământa spiritului. Sufletul trebuie adus în stadiul în care să-i permită spiritului să crească si să strălucească. Noi cultivăm gânduri pe care le considerăm pozitive sau negative. Binele şi răul dăinuie în conştiinţa noastră. Învinge cel mai tare. Devenim din ce în ce mai bogați când ne întâlnim unul cu altul cu o inimă deschisă, cu o atitudine plină de dragoste. Demnitatea arată valoarea si gradul de prețuire pe care-l are o persoană în cadrul societății, este legată de sentimentul onoarei si de respectul pentru noi si cei din jurul nostru.
Dumnezeu permite suferinta ca:
• să-i disciplineze pe oameni;
• să nu elimine puterea oamenilor de a alege conform voii şi firii lor;
• să împiedice suferinţe viitoare şi mai mari;
• suferinţa e o consecinţă a păcatului, iar păcatul este o alegere a voii noastre libere. Suferinţa acţionează ca un avertisment şi ne ridică cu mintea la Dumnezeu. Suferinţa ne aduce aminte de moarte, moartea de împărăţia cerurilor, împărăţia cerurilor de păcatele noastre, iar păcatele ne îndeamnă la pocăinţă, şi pocăinţa ne-ndeamnă la schimbare şi la fapte bune;
• suferinţa ne aduce aminte că singuri nu putem face nimic ci, numai împreună cu ceilalţi şi cu Dumnezeu.
Cine rabdă ajunge la o bună cunostintă de sine si de Dumnezeu. Lumea o biruim prin răbdare, iertare si rugăciune. Credinţa, rugăciunea, cunoaşterea şi stăruinţa trebuie fundamentate pe iubire şi pe smerenie. Postul, rugăciunea si faptele bune săvârșite din DRAGOSTE ne aduc roadele Duhului Sfânt.
♦ Iubirea, puterea gândurilor se construiesc cu ajutorul mintii. Contează locul în care suntem, oamenii de lângă noi, dar este mai important să ne educăm mintea, să controlăm gândurile noastre, si va fi mai bine.